The Evariste Galois Archive

Conţinut

• Introducere
• Proiect traducere
• Teoria lui Galois
• Biografie
• Galois in literatură
• Listă de adrese poştale


• Guestbook
• FAQ
• Contact
• Links
• What's New

Other Biographies

• Paul Dupuy

BIOGRAFIE

by prof. Maria Mătrescu

Evariste Galois s-a născut la 25 Octombrie 1811 în Bourg la Reine ( lângă Paris ), Franţa şi a decedat la 31 mai 1832, în Paris , Franţa.

În anul 1870 apărea în Franţa, lucrarea matematicianului Camille Jordan intitulată: „Tratat cu privire la substituţii în ecuaţiile algebrice”. În prefaţă, autorul preciza că întreaga carte, nu este decât un comentariu la teoriile enunţate de Evariste Galois,de la a cărui moarte trecuseră aproape patruzeci de ani. Jordan a făcut ca prin impresionanta sa operă de aproape 700 de pagini, să se nască pentru a doua oară teoriile lui Galois, care nu stârniseră în timpul scurtei vieţi a acestuia şi nici imediat după tragica sa moarte, survenită la vârsta de 20 de ani, interesul meritat pentru imensa lor valoare.

Noţiunea de grup în matematică, pe care a fundamentat-o genialul matematician francez, este de un enorm interes, pentru teoria generală a ecuaţiilor algebrice. De la lucrarea lui Jordan, gândirea matematică, se poate spune că, a fost contaminată de ideile lui Galois.

Cam pe când Jordan îşi pregătea cartea, au sosit la Paris, doi tineri matematicieni de talent, Sophus Lie, norvegian, şi Felix Klein, german, ale căror lucrări au fost orientate de creaţia marelui francez. Lie a studiat ecuaţiile diferenţiale, care în matematicile superioare, au un rol covârşitor,asociind ecuaţiilor diferenţiale grupuri de un anumit gen, denumite „grupurile lui Lie”. Pe de altă parte, Klein a demonstrat, cât este de mare importanţa grupurilor lui Galois, aplicate în geometrie. A arătat că, în viitor sarcina cea mai de seamă a geometriei, constă în studierea proprietăţilor grupurilor. Chiar în învăţământ, cursul de geometrie ce se predă în şcoli, este în strânsă legătură cu noţiunile fundamentate de Galois. Ideile lui Lie şi Klein, care au dus mai departe, fundamentările în ideea de grupe pe care o făcuse Galois, s-au dovedit extrem de rodnice pentru cele mai diverse ramuri ale fizicii, matematicii şi în special pentru fizica cuantică, care se ocupă cu studierea microobiectivelor constituite din particule elementare.

În algebră, ideile lui Galois au dat de asemenea roade, determinând apariţia unor noţiuni noi, cum ar fi, de exemplu aceea de corp( izvorâtă din „câmpurile lui Galois”). Există până şi o nouă disciplină specială, denumită “teoria lui Galois”, căreia îi sunt consacrate diferite manuale, studii, monografii şi care face obiectul unor cursuri universitare de o mare importanţă ştiinţifică.

Renumitul savant Norbert Wiener, care a fundamentat cibernetica, mărturiseşte că a avut reale dificultăţi cu teoriile lui Galois, singura disciplină ce i-a opus o oarecare rezistenţă în cercetările ce l-au condus la epocalele sale descoperiri.

Este cu atât mai importantă creaţia lui Galois, cu cât nu poate fi considerată ca o disciplină închisă. Dacă într-adevăr, cursurile universitare din zilele noastre, nu conţin mai mult material, decât acela pe care l-a concretizat Galois, în cele 60 de pagini în care sunt cuprinse toate scrierile sale, de o extraordinară densitate ştiinţifică, şi mai ales cele ce a aşternut pe hârtie în ajunul zilei când ştia că are să moară, într-un nefericit duel, unele din „nucleele” teoriei sale, aşteaptă încă rezolvarea lor definitivă.

De asemenea, în cele mai diverse domenii ale matematicii, au pătruns ideile algebrice şi aplicaţiile acestora, continuându-se şi dezvoltându-se teoriile lui Galois. În special şcoala matematică franceză, este aceea care a făcut foarte însemnaţi paşi în direcţia „algebrizării matematicii”.

Am înşiruit doar o serie de date, de natură să pună în lumină actualitatea acestei mareţe figuri, din istoria ştiinţelor matematice, de la moartea căruia s-au scurs 173 ani. Timpul a lucrat în favoarea sa, aşa cum a lucrat şi în favoarea lui Johann Sebastian Bach, genialul compozitor, care a fost „descoperit” în toată măreţia lui, doar după un veac de la moarte.

Poate că niciodată viaţa unui om de geniu, nu a fost înfrântă de prostia omenescă, triumfătoare, ca în cazul nefericitului savant francez!

E greu de afirmat că a fost un copil minune în accepţiunea curentă a acestei noţiuni, dar nici nu s-ar putea spune că, opera sa ar fi produsul unei vârste mature, când nu a trăit decât câţiva ani, în care, în plină izbucnire a unei tinereţi tumultuoase, s-a manifestat ca revoluţionar cu adânci şi nestrămutate convingeri democratice şi ca savant ce credea în adevărul şi perenitatea descoperirilor sale.

“Împotriva prostiei şi zeii luptă fără succes”.Cuvintele sunt ale lui Schiller, şi nimic nu ar putea da o imagine mai plastică a scurtei şi acerbei lupte pe care a dus-o Galois, împotriva prostiei omeneşti. Candoarea sa copilărească, a unui copil de cincisprezece ani, ce crede că lumea este aşa cum ar trebui să fie, s-a izbit mereu de un clan constituit al mediocrităţii, pe care îşi închipuia că o poate învinge, doar cu valoarea incontestabilă a unei gândiri ştiinţifice ascuţite ca lama unui brici.

Primii ani ai copilăriei au fost fericiţi.

La 10 kilometri de Paris, micul orăşel Bourg- la- Reine, unde s-a născut, mai păstrează şi astăzi înfăţişarea pe care o avea la începutul secolului trecut. O stradă largă traversează localitatea de la un capăt la altul, casele având acelaşi aspect vetust, cu acoperişuri ţuguiate, învelite în ţigle înegrite de vreme, cu ganguri pardosite cu gresie de culoare deschisă şi cu biserica ce oferă o împerechere de stiluri, pe care le adăoga fiecare reparaţie sau înfrumuseţare survenită în decursul timpurilor. Hanul “La motanul încălţat” este de pe vremea copilăriei lui Galois, şi după înfăţişarea lui ponosită, e greu de presupus că şi- a schimbat prea mult aspectul în ultimele decenii.

Primăria este modestă , o clădire cu etaj, cu un balcon mare ce reprezinta singura decoraţie exterioară. Un acoperiş imens, ascunde un pod dublu, fără nici o utilizare, înălţat doar ca să dea un oarecare aspect de măreţie unui edificiu public, ce altfel nici nu s-ar deosebi, prea mult, de cele din vecinătate. Inscripţia,aşezată chiar pe balconul acestei case mari, e foarte vizibilă, scrisă cu caractere săpate în piatră. În fiecare an, edilii împrospăteză scrisul şters de ploi, pentru ca să se vadă mai bine cele câteva cuvinte, care constituie şi astăzi mândria orăşelului: „În amintirea domnului Galois, fost primar al comunei timp de 15 ani”.

Fostul primar era tatăl matematicianului, dar inscripţia a fost aşezată acolo înainte de a se şti de gloria fiului. E o mărturie de dragoste pentru respectabila figură a unui om de suflet, care a murit din cauza răutăţii celor care nu l- au înţeles. Bulevardul Galois e mai recent şi se pare că numele primarului Nicolas Gabriel Galois, pe care l-au dat unei străzi mai mari, a fost un omagiu indirect pe care l-au adus matematicianului, ale cărui rămăşiţe pământeşti odihnesc în groapa comună a cimitirului Montparnasse, din Paris. Ceilalţi membri ai familiei sunt cu toţii îngropaţi în cimitirul de la marginea oraşelului.

La numărul 54, de pe Grande Rue – strada Mare – o casă la fel cu celelalte, poartă o incripţie mai recentă: „Aici s-a născut Evariste Galois, ilustru matematician francez, mort la douăzeci de ani, 1811-1832”. Inscripţia, menită să păstreze amintirea concetăţeanului ce devenise celebru doar după moarte, poartă data comemorării _1909. La ceremonie asistaseră şi doi matematicieni de seamă , Jules Tannery şi Gaston Darboux, acesta din urmă secretar permanent al Academiei de ştiinţe. Amândoi fuseseră elevi ai Şcoalei Normale, de unde fusese eliminat Galois

Pe aceeaşi stradă, se poate identifica şi casa care a aparţinut familiei matematicianului. Nu se ştie prea bine dacă educaţia din primii 11 ani , cât Evariste a fost ţinut acasă , este rodul îndrumărilor date de ambii părinţi, sau numai de mamă. Nici una din manifestările copilului Evariste , nu lăsa să se întrevadă calităţi intelectuale excepţionale. Era un ca toţi ceilalţi. Sigur că tatăl, care conducea la Borg-la-Reine un institut de învăţamânt pentru băieţi, dacă întrezărea o precocitate în manifestările copilului, ar fi ştiut cum să-i îndrume educaţia, ar fi ştiut ce să facă în vederea unei dezvoltări, ce nu trebuia să se asemene cu a colegilor de aceeaşi vârstă.

După marea revoluţie,numele orăşelului a fost schimbat în Bourg-l’Egalité, iar institutul s-a transformat într-un colegiu ce depindea de Academia din Paris. Galois a rămas mai departe diretor al şcolii.

În perioada celor100 de zile , după reântoarcerea lui Napoleon din Elba, a fost ales primar al urbei, iar simpatia,pe care i-o manifestau concetăţenii, era atât de mare , încât a continuat după această scurtă perioadă să rămână primar şi sub restauraţie.

Galois era un liberal convins, iar a fi liberal în acele timpuri, însemna să fii împotriva împotriva întoarcerii vechiului regim, împotriva reânfiinţării puterii absolute a monarhiei. Liberali erau şi aceia care susţineau monarhia constituţională. Toţi susţineau marea burghezie. Această mare burghezie a deţinut multă vreme puterea în Franţa. Din această burghezie, s-a desprins grupul liberalilor, care se compunea din cei mai înaintaţi sub aspect ideologic, iar din aceştia, s-a născut partidul republican, pentru care avea să lupte Galois.

Tatăl lui Evariste Galois , Nicholas Gabriel Galois, era o figură ieşită din tiparele convenţionalismului burghez. Cultivat, de o perfectă bună creştere, era ca un vestigiu al secolului al XVIII-lea. Cu un apreciabil dar de versificator, pe care şi-l valorifica prin saloane, improviza madrigale şi făcea versuri pe rime date. Cunoştea toate scrierile de filozofie, citind tot ce e nou în literatură. Îşi servea cu loialitate regimul care îi acordase încrederea. Era un apărător convins al libertăţii şi un adversar al tiraniei. Avea o neânduplecată ură împotriva preoţilor şi în special a preotului din localitate, contra căruia lua apărarea tuturor localnicilor. Din cauza acestei adversităţi, în urma unor intrigi

şi din cauza josniciei de care a dat dovadă preotul , şi-a găsit moartea în condiţii extrem de dramatice.Tatăl lui Galois era un om important în comunitate,iar în anul 1815 a fost ales primar al oraşului Bourg La Reine. Începutul evenimentelor istorice care au jucat un rol important în viaţa lui Galois a fost cu siguranţă revoluţia de la Bastillia din 14 iulie 1789. Din acel moment regimul monarhic al lui Louis al XVI-lea a suferit o serie de dificultăţi majore, iar majoritatea francezilor şi-au lăsat deoparte neânţelegerile şi s-au unit încercând să prevină întemeierea bisericii şi a statului.

Mama lui Evariste Galois, Adelaide Marie Demante, a fost singurul profesor al fiului său până la vârsta de 12 ani. L-a învăţat greaca, latina şi religie, împărtăşindu-i scepticismul său.

Deşi aproape toţi cei ce s-au ocupat de viaţa matematicianului, afimau că nu ar fi avut până la vârsta de 11 ani, când a intrat la liceul Louis le Grand din Paris, nici un alt profesor în afară de mama sa, este totuşi curios, cum în scrisorile lui Evariste, nu întâlnim niciodată pomenit numele mamei sale sau nici cea mai neânsemnată aluzie despre cunoştinţele pe care le-ar fi dobândit de la aceasta. Pe de altă parte, Francois Raspail (om politic şi chimist francez 1794-1878 ), în amintirile pe care le-a lăsa, din timpul cănd l-a cunoscut pe Galois la închisoarea Sainte-Pélegie, afirmă că acesta i-ar fi spus că tatăl „fusese totul pentru el”.

Oricare ar fi fost adevărul, este cert că băiatul nu dăduse dovadă nici de calităţi intelectuale deosebite, şi mai ales de nici un fel de înclinaţie către matematică. Era o fire liniştită, cuminte, cu un real talent de versificator, ca tatăl său, foarte afectuos cu părinţii, niciodată refractar la îndrumările ce i se dădeau. Avea toate calităţile unui băiat în pragul adolescenţei, ce trebui trimis mai departe la studii, ca să poată cotinua şirul de intelectuali pe care îi dăduseră părinţii.

În anul 1822, când a plecat la Paris ca să continue studiile, avea 11 ani. A intrat în clasa a patra a liceului Louis le Grand. Ordinea în care se succedau clasele era inversă, în comparaţie cu cea din zilele noastre. Se începea cu clasa a patra şi se sfârşea cu întâia. Liceul avea mai degrabă infăţişarea unei închisori, decât a unui internat pentru tineri. Ce este în fapt tirania, despre care auzise mereu pomenindu-se acasă, nu ştiuse Evariste. Dar din primele săptămâni de şcoală îşi putea da seama. Convingerea că nici teroarea excesivă, nici severitaea nu pot atinge senimentul de dreptate şi devotament pentru cauza libertăţii, au rămas ancorate în conştiinţa tânărului elev, încă din primul an de studii.

Primul an - clasa a patra – s-a soldat detul de bine, luând premii la toate disciplinele. Era consecinţa pregătirii temeinice din anii copilăriei. În cel de al doilea an, începe să se plictisească de lecturile din clasici şi de comentariile aride ale profesorilor. Părerea acestoa despre copil, nu era prea bine statornicită, unii remarcând aptitudini “deosebite”, alţii notând că ar avea un spirit de frondă şi că este “ciudat şi vorbăreţ”Considerat ca elev mediocru, s-a sugerat tatălui, că ar fi bine, să repete clasa a treia – al doilea an de studii. S-ar putea spune că această neaşteptată hotărâre să fi fost aceea care a deschis calea extraordinară a matematicii, pe care s-a angajat. Plictisit de repetarea unor materii pe care le cunoştea foarte bine, s-a refugiat în matematică, mai întâi din curiozitate, apoi din pasiune.

Era vremea când frumoasa geometrie de Adrien le Gendre îşi câştigase notorietatea. Le Gendre nu urmărise decât redarea celor opt cărţi ale lui Euclid, neglijate în vremea în care îşi redactase cartea. Apărută în anul 1794 în primă ediţie, geometria aceasta avea calităţile unui manual modern, ce folosea şi metodele algebrice care lipseau lui Euclid. Scisă într-o admirabilă limbă literară, cu o logică strânsă şi fără să se îndepărteze de spiritul euclidian, se folosea anevoie în şcoli, deoarece era peste puterea de înţelegere a elevilor mediocri, învăţaţi nu atât cu un spirit logic coerent, cât mai ales cu memorizarea unor formule. Evariste a citit lucrarea, de la un capăt la altul, ca pe un pasionant roman de aventuri. Algebra nu a avut aceeaşi soartă.

După execuţia regelui pe 12 ianuarie 1793, a urmat o domnie plină de teroare, cu multe procese politice. La sfârşitul anului 1793 erau 4595 de prizonieri ţinuţi în Paris.Totuşi Franţa a început să se reabiliteze, iar armata, sub comanda lui Napoleon Bonaparte,a câştigat victorie după victorie. Napoleon a devenit primul consul în 1800 şi împărat în 1804. Armata franceză a continuat cucerirea Europei, iar puterea lui Napoleon a crescut din ce în ce mai mult. În 1811 Napoleon a cunoscut apogeul puterii. În anul 1815 domnia lui Napoleon a luat sfârşit.

Compania rusească ce a eşuat în 1812 a fost urmată de înfrângeri. Alianţa a intrat în Paris pe 31 Martie 1814. Napoleon a abdicat pe 6 aprilie şi Louis al XVIII-lea a fost numit rege de către Alianţă. În anul 1815 Napoleon a intrat în Paris pe 20 martie, a fost înfrânt la Waterloo pe 18 iunie şi a abdicat a doua oară pe 22 iunie. Louis al XVIII-lea a fost numit din nou rege, dar a murit în septembrie1824, iar Charles al X-lea a devenit noul rege.

În această perioadă Galois era la şcoală. El s-a înscris la Liceul Louis-le-Grand pe data de 6 octombrie 1823. Încă din primul semestru, a existat o revoltă de mică amploare şi 40 de elevi au fost exmatriculaţi din şcoală. Galois nu a fost implicat, iar între 1824-1825 rezultatele sale şcolare au fost bune şi a primit câteva premii. Totuşi în 1826 i s-a cerut să repete anul, rezultatele la oratorie nu se ridicau la standardul cerut. Luna februarie 1827 a reprezentat o schimbare în viaţa lui Galois. El s-a înscris în prima sa clasă cu profil matematic, clasa lui M. Vernier. El a devenit pasionat se matematică, iar directorul acestei instituţii relata: „Este pasiunea pentru matematică care îl domină, cred c-ar fi cel mai bine pentru el dacă părinţii săi i-ar permite, să studieze doar matematica, el îşi pierde timpul aici şi nu face altceva decât să-şi necăjească profesorul şi să fie el însuşi copleşit de pedepse”.

Rapoartele şcolii referitoare la Galois , au început să-l descrie ca unic, bizar, original şi retras. Este interesant că poate cel mai original matematician care a trăit vreodată să fie criticat pentru faptul că este original. M. Vernier, totuşi spunea despre Galois : “Inteligenţă, progres remarcabil, dar nu destul de metodic”.

În anul1828 Galois a dat examenul de admitere la Universitatea Politehnică, dar a picat. Era una din cele mai bune universităţi din Paris, iar Galois şi-ar fi dorit să intre şi din motive academice. Totuşi el şi-a dorit de asemenea să intre la această universitate şi datorită unor puternice mişcări politice care existau printe studenţi, Galois urmând exemplul părinţilor săi în a fi un republican înflăcărat.

Întorcându-se la Louis-le-Grand, Galois s-a înscris într-o clasă cu profil matematic, clasa lui Louis Richard. Totuşi a muncit din ce în ce mai mult la propriile sale cercetări şi din ce în ce mai puţin pentru şcoală. A studiat Geometria lui Le Gendre şi tratatul lui Lagrange. Richard spunea despre el : « Acest student lucrează doar pe cele mai înalte culmi ale matematicii”.

În aprilie 1829, Galois şi-a publicat prima lucrare de matematică despre fracţiile continue în Anale Matematice. Pe 25 mai şi 1 iunie a înaintat articole despre soluţii ale ecuaţiilor algebrice, la Academia de Ştiinţe. Cauchy a fost desemnat să analizeze lucrarea lui Galois.

A urmat pentru Galois tragedia din 2 iulie 1829, când tatăl său s-a sinucis. Preotul din Bourg-la-Reine a falsificat numele primarului Galois pe o serie de epigrame răutăcioase adresate rudelor lui Galois. Tatăl lui Galois era un om bun, şi scandalul, care a urmat a fost mai mult decât el putea suporta. S-a spânzurat în apartamentul său din Paris, doar la câţiva metri de Loius-le-Grand, unde fiul său studia.

Galois a fost profund afectat de moartea tatălui său şi aceasta l-a influenţat în direcţia pe care urma să o ia viaţa sa. După moartea tatălui său , la câteva săptămâni, Galois s-a prezentat la un examen de admitere la Universitatea Politehnică pentru a doua oară. A picat din nou ,parţial poate, deoarece a susţinut examenul în cele mai nefaste circumstanţe, atât de repede după moartea tatălui său, dar şi deoarece nu a fost bun în a comunica profundele sale idei legate de matematică.

Aşadar, Galois s-a resemnat, intrând la Ecole Normale, care era o anexă a liceului Louis-le-Grand, dar pentru a face aceasta, el a trebuit să dea examenul de bacalaureat, ceea ce ar fi putut evita intrând la Universitatea Politehnică. A luat examenul, primind nota pe 29 Decembrie1829. Examinatorul său de matematică relata: “Acesta este singurul student care mi-a răspuns evaziv, el nu ştie absolute nimic. Mi s-a spus că acest student are o capacitate extraordinară pentru matematică. Aceasta mă uimeşte profund, deoarece după examinare, mi s-a părut lipsit de inteligenţă”.

Galois i-a trimis lui Cauchy studiile sale aprofundate asupra teoriei ecuaţiilor dar, apoi a aflat,din Bulletin de Ferussac, despre articolul postmortem scris de Abel care se suprapunea cu o parte din lucrarea sa. Galois a urmat sfatul lui Cauchy şi a înaintat din nou articolul: „Condiţiile pentru ca o ecuaţie să fie rezolvată prin radicali” în februarie 1830. Lucrarea a fost trimisă lui Fourier, secretarul Academiei, pentru a fi luat în consideraţie la câştigarea marelui premiu în matematică. Fourier a murit în aprilie

1830, iar lcrarea lui Galois nu a fost găsită ulterior şi niciodată luată în consideraţie la decernarea premiului Academiei. Galois, după ce a citit lucrarea lui Abel şi Jacobi, a lucrat asupra teoriei funcţiilor eliptice şi integralelor abeliene. Cu sprijinul lui Jacques Sturn, el a publicat trei lucrări în Bulletin de Ferussac în aprilie 1830. Totuşi el a aflat în iunie ,că premiul Academiei va fi atribuit lui Abel şi Jacobi, lucrarea sa nefiind luată niciodată în consideraţie.

În iunie 1830 a avut loc o revoluţie, iar Charles al X-lea a fugit din ţară. Pe stăzile Parisului erau revolte, iar directorul Şcolii Normale, M. Guigniault, a încuiat studenţii , pentru a evita participarea acestora la revoltă. Galois a incercat să escaladeze

peretele pentru a se alătura revoltei, dar a eşuat în încercarea sa. În decembrie1830, M.Guigniault a scris articole în ziar atacând studenţii, iar Galois a scris o replică în gazeta şcolii, atacându-l pe Guigniault pentru acţiunile sale şi anume, faptul că studenţii au fost încuiaţi în şcoală. Pentru acest articol, Galois a fost exmatriculat şi s-a alăturat Artileriei Gărzii Naţionale, o filială republicană a miliţiei. Pe 31 decembrie Artileria Gărzii Naţionale a fost desfiinţată printr-un decret regal, deoarece noul rege Loius Phillippe a simţit că este o ameninţare la tron.

Două publicaţii minore, o lucrare abstractă în Annales de Gergonne

( decembrie 1830 ) şi o lucrare asupra predării ştiinţelor, în gazeta şcolii ( 2 februarie 1831 ) au fost ultimele publicaţii din timpul vieţii lui Galois.

În ianuarie 1831, Galois a încercat să se întoarcă la matematică. El a organizat câteva ore de matematică de algebră, care au atras 40 de studenţi la prima întâlnire, dar după aceasta, numărul a scăzut rapid.

Galois a fost invitat de Poisson,pentru a înainta Academiei a treia versiune a memoriului său asupra ecuţiilor şi l-a înaintat pe 17 ianuarie.

Pe 18 aprilie, Sophie Germain a scris o scrisoare unui prieten, matematicianul Libri, în care descria situaţia lui Galois : “…moartea lui M. Fourier a însemnat prea mult pentru student, care în ciuda impertinenţei a dat semne de inteligenţă. Toate acestea au contribuit la exmatricularea sa din şcoală. El este fără bani…Se spune că va înnebuni complet. Mă tem că este adevărat.”

Mai târziu în 1830, 19 ofiţeri de la Artileria Gărzii Naţionale au fost arestaţi şi acuzaţi de conspiraţie asupra înlăturării guvernului. Ei au fost achitaţi şi pe 9 mai 1831, 200 de republicani s-au adunat la o cină, pentru a sărbători faptul că au fost achitaţi. În timpul cinei, Galois a ridicat paharul şi cu un pumnal în mână a apărut pentru a ameninţa regele, Louis Phillipe. După cină, Galois a fost arestat şi ţinut în închisoarea Sainte Pelagie, La proces, pe 15 iunie, avocatul său a pretins că Galois ar fi spus : « Pentru Louis Phillipe, dacă el trădează », dar ultimele cuvinte nu au fost auzite datorită zgomotului. Galois mai degrabă surprins, deoarece el repetase ameninţarea de la doc, a fost achitat.

Pe 14 iulie, a căzut Bastillia şi Galois a fost arestat din nou. El purta uniforma Gărzii Naţionale, care era ilegală. El avea de asemenea o puşcă încărcată, câteva pistoale şi un pumnal. Galois a fost trimis din nou în închisoarea din Sainte-Pelagie. În timp ce era în închisoare, a primit o respingere a memorialului. Poisson spunea : “Argumentul său nu este nici suficient de clar, dar nici suficient dezvoltat pentru a ne permite să-i judecăm rigoarea.” El l-a încurajat totuşi să publice o relatare mai completă a lucrării sale.

În timp ce a încercat să se sinucidă la închisoarea Sainte-Pelagie, înjunghiindu-se cu un pumnal, ceilalţi prizonieri l-au împiedicat. Galois a mărturisit: “Ştiţi cât de mult îmi lipsesc prietenii? Am încredere numai în voi, este cineva pe care pot să şi iubesc numai în suflet. Mi-am pierdut tatăl şi nimeni nu l-a înlocuit, mă auziţi…?”

În martie1832 o epidemie de holeră a cuprins Parisul şi prizonierii, inclusiv Galois, au fost transferaţi la o pensiune Sieur Faultrier. Acolo s-a îndrăgostit aparent de Stephanie-Felice du Motel, fiica unui fizician. După ce a fost eliberat, pe 29 aprilie, Galois a corespondat cu Stephanie şi este clar că ea a încercat să se distanţeze. Numele Stephaniei apare de câteva ori în cadrul unor însemnări de pe marginea unui manuscris al lui Galois.

La 29 mai, având cetitudinea că a doua zi va fi omorât, în duelul pe care nu a putut să-l evite scrie trei scrisori, rămase celebre : o scisoare către republicani, câteva rânduri către N, Lebon şi V. Delanoy şi, în fine, cea mai patetică, scrisoarea către Auguste Chevalier :

către republicani: „…Mă căiesc de a fi spus un adevăr nefast în faţa unor oameni care nu erau pregătiţi să-l primească cu sânge rece. Dar, în sfârşit, am spus adevărul. Merg la moarte cu conştiinţa curată de patriot. Adio. Eram gata să-mi dăruiesc viaţa pentru binele obştesc. Iertare pentru cei care m-au ucis, căci sunt de bună credinţă”.

către N. Leban şi V. Delanoy: „…Păstraţi-mi amintirea, de vreme ce soarta nu mi-a hărăzit destule zile pentru ca patria să-mi cunoască numele”.

Cea mai patetică a fost scrisoarea către Auguste Chevalier, cu o expunere de teorii matematice geniale, întretăiate de un text lung. Teoriile şi calculele sunt redactate chiar în noaptea ce a precedat duelul şi pe margine sunt mereu notate cuvintele: „Nu mai am timp”, „Am făcut mai multe lucruri noi în domeniul analizei .Unele privesc teoria ecuaţiilor, altele funcţiile definite prin integrale… Cu acest material se pot face trei memorii..Primul este scris şi în ciuda celor spuse de Poisson, îl menţin cu corectările ce am adăugat…De la o vreme încoace, meditaţiile mele au avut drept subiect principal aplicarea teoriei nedeterminării la analiza transcendentă. Problema este de a vedea apriori , într-o relaţie între cantităţi sau fracţii transcendente, ce schimburi se pot face, ce cantităţi se pot substitui cantităţilor date, fără ca relaţia să înceteze de a exista…Dar nu am timp şi ideile mele nu sunt încă bine puse la punct în acest domeniu care este imens…

Mai târziu nădăjduiesc că vor veni oameni care vor considera util să descifreze toate aceste lucruri încurcate.”.

El s-a duelat cu Perscheux d’Herbinville pe 30 mai, motivul duelului nefiind clar, dar cu siguranţă legat de Stephanie. Multe lucruri nelămurite din acest duel, au făcut să se acrediteze legenda, că provocatorii lui Galois erau oameni plătiţi ai regelui, intraţi prin fraudă în partidul patrioţilor, şi că însăşi femeia, obiectul acestui litigiu , n-ar fi fost decât o unealtă a poliţiei, pregătită anume pentru pierzarea lui Galois.

Iată viaţa violentă a acestui, de tot, mare matematician. Ea poate fi pusă în paralel cu genialitatea la fel de timpurie, cu radicalismul arzător şi mai ales cu neoconformismul altui mare francez : poetul Arthur Rimbband, unul din incendiatorii Comunei de la 1870.

Ceea ce atrage atenţia la Galois este alăturarea patetică făcută să izbească imaginaţiile, a unui mare matematician şi revoluţionar.

Cu atât mai cuceritoare este această apariţie, căreia finalul duelului îi adaugă un colorit romantic, figura celuilalt matematician, contemporan al lui Galois, la fel de stăpânit de patima politică, legitimistul Cauchy, a cărui existenţă se scurge prin academii sau în exiluri somptuoase, ca profesor al fiului lui Carol al X-lea ( la Turin, la Viena şi la Praga ).Notăm în treacăt încă o asemănare a celor doi matematicieni. Operele amândurora suferă de un anume abandon: a lui Galois e scrisă în fulgerări întrerupte, între două închisori şi un duel, în scurtele răgazuri pe care i le acorda un destin nemilos ; a lui Cauchy se întinde monotonă pe vreo 800 de memorii, în voia unui talent prolix.

Galois scria cu o noapte înaintea duelului: “ Este ceva de completat în această demonstraţie, dar nu am timp. »

Acest duel a dus la legenda că, Galois a petrecut noaptea scriind tot ce ştia despre teoria grupului. Acestă presupunere pare a fi exagerată. Galois a fost rănit în duel şi a fost abandonat de Herbinville, dar a fost găsit în ultimele sale secunde de viaţă, de un ţăran. A murit în spitalul Coechin pe 31 mai, iar înmormântarea a avut loc pe 2 iunie.

A urmat o manifestaţie republicană şi revolte care au durat câteva zile.

Fratele lui Galois şi prietenul său Chevalier au copiat lucrările sale de matematică şi le-au trimis lui Gauss, Jacobi şi alţii. A fost dorinţa lui Galois, ca Jacobi şi Gauss să-şi exprime opinia referitoare la lucrările lui.

Nu există nici un document a nici unui comentariu făcut de aceşti oameni. Totuşi lucrările au ajuns la Liouville, care în septembrie1843 a anunţat Academia că a găsit în lucrările lui Galois, o soluţie concisă : « ….dându-se o ecuaţie ireductibilă de prim grad , decideţi dacă este sau nu rezolubilă prin radicali. »

Liouville a publicat lucrările lui Galois, în Jurnalul său, în 1846.

Teoria pe care Galois a subliniat-o în aceste lucrări, este cunoscută acum ca

“Teoria lui Galois.”

Material realizat de prof. Maria Mătrescu.

(Written by prof. Maria Mătrescu)